Controverse existenţiale – Dumnezeu nu este o religie!
Eseu de Adina-Cristinela Ghinescu, din volumul antologic Florilegiu – proză scurtă (2010)
Ceea ce nu poţi înţelege şi schimba, acceptă… şi asta te va face fericit, pentru că dragostea şi pacea este legătura invizibilă a uniunii dintre oameni, prin care se naşte adevărata desăvârşire a fiinţei umane. Pentru a putea înţelege ce nu poţi şi pentru a fi împăcat cu tine însuţi, supune-te la aceasta:
„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeu tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.” Deuteronom 6:5
Întru apropierea de Dumnezeu şi Adevărul Său, doar Scriptura trebuie urmată, nu religia. Şi aceasta se relevă fiecăruia numai aşa cum vrea şi consideră El. Dumnezeu a creat originale pe pământ, nu copii xerox. Numai originalele (acceptând a fi diferit, unic) pot desăvârşi misiunea la care toţi am fost chemaţi prin menirea existenţială5 în scopul constituirii şi consolidării Bisericii Adevărului – Mireasa lui Hristos. Adevărata Biserică a lui Hristos se constituie din suflete foarte diferite, dar fiecare cu un rol determinant în misiune. Consider că faptele – roadele lăsate în urmă, care pot fi bune sau rele – sunt cele care trebuie să vorbească despre suflete, evoluţia lui pe scara spirituală şi implicit caracterul omului, NU emblema religioasă. Deschide-ţi mintea!
Apartenenţa de la o religie nu ne face obligatoriu mai spirituali decât eram înainte. Nu ne asigură apropierea de Dumnezeu şi nicidecum mântuirea sufletului. De nenumărate ori, oameni religioşi se simt singuri, abandonaţi şi chiar într-o mare suferinţă. Ar contruibui la acestea şi neînţelegerea, lipsa de sprijin şi uneori asuprirea venită din partea familiilor acestor oameni, fapt ce conduce simţitor la degradarea sufletească a individului, la îndoiala şi zdruncinarea nădejdii în Divinitate şi ulterior la pierderea credinţei. Nu este vina omului, ci a sistemelor şi cultelor religioase, a administraţiilor lor care promovează o imagine ireală a Dumnezeirii, cât şi a tipologiei credinciosului, precum şi a doctrinelor care având un caracter pur omenesc, nu se pot aplica tuturor întru o armonie trup-suflet şi în consecinţă, la un anumit punct, vatămă. Despre confuzia venită în mintea şi inima omului, care crede că l-a găsit pe Dumnezeu doar mergând la biserică şi îmbrăţişând religia, supunându-se cu stricteţe unor reguli – vrându-se a fi duhovniceşti şi curative – iar Dumnezeu ca urmare va rezolva toate problemele din viaţa lui… nici nu mai amintesc. Ea este inerentă. La fel ca şi răzvrătirea.
Nu regulile şi nu stricteţea au dăunat vreodată vreunui sistem răvăşit şi confuz, indiferent de logistica lui (comparaţie cu omul care e la fel de confuz şi răvăşit, în căutare de soluţii), ci exprimarea lor, propagarea acestora în manieră nerealistă, precum şi omiterea consecinţelor, a factorilor externi perturbatori, care mereu au existat şi vor exista pe o cale care duce la spalare sufletească, că de mântuire poate e prea mult spus. Religia şi canoanele ecleziastice au fost instaurate din vechime pentru o cauză nobilă într-adevăr, dar şi-au pierdut adevărata cauzalitate în timp, adunând de-a lungul vremii de la fiecare individ care a dobândit funcţii în cadrul religiei, încă o dogmă pământeană în plus, o lozincă, sau principiu ce s-a vrut să corecteze, dar care nu este în sine decât o credinţă personală a unui simplu om, care a avut privilegiul să o exercite, să o răspândească şi s-o mediatizeze cu ajutorul religiei.
Nu spun că e greşit şi grav să ai încredinţări personale privind Divinitatea – şi în acest sens: „Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui.” Romani 14:5b – dar spun că e greşit şi grav să încerci să impui aceste convingeri personale ale tale – fie că ţi-au fost transmise din generaţie în generaţie, sau chiar de la propria ta familia şi ţi le-ai însuşit, fie că le-ai dobândit prin educaţie, percepţie, acuitatea titrării realităţilor înconjurătoare şi mesajelor divine, caracteristică ce ţine în mare parte de nivelul spiritual – altora din jurul tău, să nu oferi altă alternativă şi mai ales să te ascunzi în spatele religiei pentru asta – care îl promovează pe Dumnezeu! – şi să foloseşti această ramură vastă doar pentru ego-ul tău personal, sau efectiv doar pentru că aşa tu ai înţeles, sau poate în acest mod l-ai găsit tu pe El. Şi mijlocul prin care se manifestă această coerciţie este cel mai adesea religia, deoarece se foloseşte metoda de înspăimântare uzuală (de multe ori încălcând liberul arbitru), aducându-se în faţă prerogativele lui Dumnezeu şi extremismul Său (rai sau iad, alb sau negru, bun sau rău), care da, există, dar care a fost prost înţeles şi în consecinţă defectuos promovat. Din nefericire, deşi cu toţii am citit acelaşi pasaj, nu toţi l-am înţeles la fel, sau nu l-am înţeles deloc, sau nu am vrut să-l înţelegem, din diferite motive, printre care, la loc de frunte ar fi cel care nu serveşte interesului (în speţă formaţiunile religioase şi cei care le conduc).
Este vorba despre fragmentul biblic de la Romani din Noul Testament, lăsat moştenire de Apostolul Pavel. Şi ce moştenire preţioasă găsim în el, dacă îl citim cu ochii sufletului şi aplicăm îndemnurile lui cu toată încredinţarea noastră; şi am spus încredinţare, pentru că din text o să înţelegeţi relevanţa uriaşă a cuvântului folosit.
Din epistola lui Pavel către Romani:
„Dar pentru ce judeci tu pe fratele tău? Sau pentru ce dispreţuiesti tu pe fratele tau? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Fiindcă este scris: „Pe viaţa Mea Mă jur, zice Domnul, că orice genunchi se va pleca înaintea Mea, şi orice limbă va da slava lui Dumnezeu.” Aşa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însus lui Dumnezeu. Să nu ne mai judecăm dar unii pe alţii. Ci mai bine judecaţi să nu faceţi nimic, care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire. Eu ştiu şi sunt încredintat în Domnul Isus, că nimic nu este necurat în sine, şi că un lucru nu este necurat decât pentru cel ce crede că este necurat. Dar dacă faci ca fratele tău să se mâhnească din pricina unei mâncări, nu mai umbli în dragoste! Nu nimici, prin mâncarea ta, pe acela pentru care a murit Hristos! Nu faceţi ca binele vostru să fie grăit de rău. Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutura, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt. Cine slujeşte lui Hristos în felul acesta, este plăcut lui Dumnezeu şi cinstit de oameni. Aşadar, să urmărim lucrurile, care duc la pacea şi zidirea noastră. Să nu nimiceşti, pentru o mâncare, lucrul lui Dumnezeu. Drept vorbind, toate lucrurile sunt curate. Totuşi, a mânca din ele, când faptul acesta ajunge pentru altul un prilej de cădere, este rău. Bine este să nu mănânci carne, să nu bei vin şi să te fereşti de orice lucru, care poate fi pentru fratele tău un prilej de cădere, de păcătuire sau de slăbire. Încredinţarea pe care o ai, păstrează-o pentru tine, înaintea lui Dumnezeu. Ferice de cel ce nu se osândeşte singur în ce găseşte bine. Dar cine se îndoieşte şi mănâncă, este osândit, pentru că nu mănâncă din încredinţare. Tot ce nu vine din încredinţare, e păcat.” Romani 14:10-23
Aşadar…
Când judeci pe altul înseamnă că atragi primejdia unui alt păcat – prejudecata (judecata greşită) – deoarece noi ca şi oameni nu putem citi deplin în inima altui om, nu avem intesitatea lui perceptivă şi n-am fost martorii tuturor etapelelor şi împrejurărilor vieţii sale, ce au creat în timp concepţiile şi încredinţările personale pe care şi le-a format. „Niciunul să nu gândească în inima lui rău împotriva aproapelui său, şi nici să nu iubiţi jurământul strâmb! Căci toate lucrurile acestea Eu le urăsc, zice Domnul.” Zaharia 8:17 „De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric, şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu.” 1 Corinteni 4:5
Când judeci pe altul sporeşti neînţelegerea, animozitatea şi certurile dintre două persoane, dintr-o familie, grup, comunitate şi chiar biserică, unde pacea şi dragostea trebuie să fie însuşirile de căpătâi. „Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire.”1 Corinteni 1:10
„Pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni?”
1 Corinteni 3:3
Când judeci pe altul înseamnă că aduci ispita unui păcat şi mai mare – clevetirea (calomnierea) – unul dintre cele mai rele păcate pentru că se încalcă din Cele Zece Porunci şi anume, porunca numărul nouă: „Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău.” „Iată ce trebuie să faceţi: Fiecare să spună aproapelui său adevărul, judecaţi în porţile voastre după adevăr şi în vederea păcii;” Zaharia 8:16
În cele din urmă şi cel mai însemnat lucru, când judeci pe altul înseamnă că aduci judecată asupra nouă înşine ca şi oameni; Hristos însuşi ne-a prevenit: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura.” Matei, 7:1,2
Aşadar…
Calea către Dumnezeu nu este o cale obligatorie prin religie. Dumnezeu se poate afla şi prin alte alternative care sunt mai de preferat celor religioase, deoarece acele metode prin care tu însuţi te-ai apropiat de El (tot El înlesnind de fapt şi conjuncturile prin care Se lasă a fi cunoscut de tine) sunt originale, autentice şi cel mai important… potrivit construcţiei tale ca şi fiinţă, construcţie realizată şi înlesnită tot de către EL. Şi fiindcă acum vulnerabilitatea s-a diminuat, sau chiar a dispărut complet, tu nu mai poţi fi (atât de) abuziv influenţat, dirijat, orientat sau manipulat, în ceea ce priveşte Dumnezeu, prin tradiţii, dogme sau încredinţări ale altor semeni ai tăi şi care nicicum nu se potriveau calapodului tău de A FI, aşa cum Dumnezeu ţi l-a croit, chiar dacă la acel moment, nu conştientizai nepotrivirea.
Să fii altfel decât cel de lângă tine, are un rost mult prea valoros, dar pe care aproape niciodată nimeni nu-l mai aduce în faţă, fie din lipsă de raţionament, lipsă de înţelepciune… fie din uitare, ori efectiv din sentimente urâte. Dacă s-ar aminti, sau măcar s-ar face referire cumva la cauza diferenţierii dintre oameni, pentru mulţi nu ar fi de bun augur, mai ales în cazul în care aceştia sunt lideri religioşi împătimiţi care promovează o anume doctrină ce prevede ca şi crez doctrinar sintagma „ce face unul, facem toţi” stingând astfel individualitatea cu care toţi am fost născuţi şi mai grav, încălcând liberul arbitru, pe care Dumnezeu îl respectă. Acest subiect este dezvoltat şi scriptural, unde se specifică lapidar şi transparent despre îngrădire şi libertate, cum că Dumnezeu nu obligă, ci El doar îţi dă în faţă alternativele din care să alegi singur. Nu spun că nu e bine să copiem pe unul şi pe altul de lângă noi care face BINELE şi rodul faptei lui se vede limpede şi de la distanţă, atenţionare care ne-o dă iarăşi Scriptura – „Ori faceţi pomul bun şi rodul lui bun, ori faceţi pomul rău şi rodul lui rău: căci pomul se cunoaşte după rodul lui” Matei 12:33 – tocmai pentru a ajuta omenirea să discearnă şi să fie lipsită de confuzie în privinţa faptelor semenilor noştri. Dar, nu e bine să copiem în stilul altora şi să împrumutăm până şi percepţia şi tiparele lor după care se lasă ghidaţi în viaţă. Dacă tot nu vine de la noi dorirea şi imboldul de a face ceva vrednic, măcar materializarea acelei fapte să o facem să fie potrivit firii şi construcţiei noastre, care este UNICĂ şi astfel fapta să devină autentică. A noastră.
„Aşa că nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă nu sunt nimic; ci Dumnezeu, care face să crească. Cel ce sădeşte şi cel ce udă, sunt tot una; şi fiecare îşi va lua răsplata după osteneala lui.” 1 Corinteni 3:7,8
Prin aceste versete se aminteşte faptul că tu respingi, urăşti chiar, subapreciezi, antipatizezi pe cel care nu este ca tine, care e diferit (el udă, pe când tu sădeşti… de exemplu), în care este tot acelaşi Dumnezeu, pe care îL recunoşti în alţii pe care îi iubeşti, îi valorezi sau poate chiar îi elogiezi. Ştiai că având astfel de simţăminte faţă de semenul tău, ai de fapt faţă de Dumnezeu? Te-ai gândit măcat o dată la aceasta? Toţi suntem „tot una” şi totuşi diferiţi şi unici.
Ideile vrednice de rod ales este bine şi constructiv înspre zidire a ni le împrumuta între noi (dat fiind că unii sunt cu mai mult înzestraţi decât alţii), dar nu şi modul de împlinire a acestora, pentru că în acest caz, nu am fi noi înşine, nu am da voie proprii individualităţi să iasă afară şi să deseneze, ci am face-o roabă altor schele de personalitate şi individualitate, care deşi aparent ni se potriveveşte, ne este de multe ori vrăjmaşă ulterior. Proclam unicitatea şi individualitatea omului, aşa cum şi Dumnezeu o proclamă printr-atâtea stiluri, conjuncturi şi experienţe, întrucât numai în acest mod fiecare individ în parte îşi poate da adevăratul său rod pentru care a fost creat. De multe ori se încearcă sentimentul de a fi mai buni unde sunt alţii, dominaţi de voinţă şi persevernţă fără scop contructiv, dorindu-se mereu a se demonstra ceva. Greşit! E pierdere de timp şi pierdere de dar. Încearcă mai bine să fii bun şi să excelezi acolo unde deja eşti înzestrat, prin ce ai fost creat şi preţuieşte-ţi darul, în spatele căruia îţi afli şi menirea de a exista aici. Menirea cea adevărată.
„Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile, pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său. Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti. Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni.”
1 Corinteni 2:12-15
